De fapt, pentru că am pornit de la ideea că vorbim despre metode aplicabile și acasă, voi menționa fierberea și macerarea. Desigur, mai există și altele, cum ar fi îndepărtarea țesuturilor cu ajutorul insectelor din familia Dermestidae, însă aceasta este o metodă destul de specifică. Contrar credinței populare, aceste insecte nu sunt ușor de întreținut — au nevoie de temperatură constantă și un terariu de dimensiuni mari.

Temperatura ideală pentru ele este între 23–28 °C; peste 30 °C se pot supraîncălzi, iar sub 18 °C activitatea lor încetinește. Într-un spațiu neîncălzit, iarna colonia se poate opri complet, iar vara poate suferi un șoc termic. Nici umiditatea nu este un factor neglijabil: o umiditate prea ridicată provoacă mucegăirea, periculoasă pentru colonie, iar aerul prea uscat poate deshidrata larvele și încetini dezvoltarea. Prin urmare, ca metodă casnică, aceasta poate fi exclusă.

Există câteva mituri legate de „îngroparea într-un mușuroi de furnici” sau „atârnarea pe gard, iar păsările o vor curăța”. Însă niciuna dintre acestea nu funcționează ca soluție completă. Prin îngropare, pământul murdărește și decolorează osul, ceea ce ulterior ne va da multă bătaie de cap. Cel mult, dacă îl așezăm deasupra solului, furnicile pot ajuta la îndepărtarea a țesuturilor și vor curăța cea mai mare parte a țesuturilor moi (însă nici ele nu reușesc să înlăture părțile mai tari, cum ar fi cartilajele sau tendoanele). În plus, există riscul ca un alt animal să deterioreze trofeul sau pur și simplu să fie furat.

În cazul păsărilor, este adevărat că vor lua o parte din țesuturi, dar restul se va usca și mumifica în soare, ceea ce va îngreuna munca ulterioară.

 

 

 în cazuri norocoase cam așa arată când nu se obține rezultatul așteptat

Larvele muștelor pot, de asemenea, ajuta la îndepărtarea țesuturilor moi, însă și aceasta este o metodă care implică destul de multe neplăceri — miros urât, este consumatoare de timp și, nu în ultimul rând, nici asta nu reprezintă o soluție completă. Aceste opțiuni sunt recomandate mai degrabă ca soluții complementare, nu ca metode complete, și merită testate anumite etape chiar și experimental, bineînțeles, în condiții controlate.

Ceea ce eu recomand în continuare ca soluție completă este metoda fierberii sau macerarea.

Pentru a păstra o ordine clară, prima observație pe care aș dori să o fac se referă, înainte de toate, la etapa de pregătire, adică la curățarea preliminară și degresare. Pe cât posibil, trebuie îndepărtate din start bucățile mai mari de țesut, ochii, limba și mai ales creierul, deoarece acesta este deosebit de gras și se descompune rapid. Această etapă este utilă indiferent de metoda aleasă (fierbere sau macerare) și scurtează considerabil întregul proces. Un exces de țesut va satura rapid apa în cazul fierberii, iar la macerare nu doar că va încărca lichidul, dar va crește și riscul formării de grăsime solidificată - adipoceră (așa-numita „ceară cadaverică”), precum și al decolorării temporare cauzate de bacteriile anaerobe.

Este deosebit de important să avem grijă la uneltele de răzuire și tăiere, încercând să nu zgâriem osul, deoarece aceste urme vor fi foarte vizibile ulterior, când trofeul va fi frumos, alb și lucios. În timp, murdăria și praful se vor depune în primul rând în aceste zgârieturi fine și tăieturi firave.

Schimbați apa de mai multe ori, indiferent dacă fierbeți sau macerați. La fierbere, prima apă are întotdeauna un conținut ridicat de grăsimi și țesuturi, așa că nu merită să adăugați încă aditivi. Nici la macerare nu este diferit, însă aici se scurge doar trei sferturi din apă atunci când devine saturată (de obicei, în acel moment este închisă la culoare, tulbure și are o pojghiță groasă la suprafață), lăsând o parte din lichid pentru ca bacteriile să se poată înmulți din nou mai ușor.

schimbarea apei saturate, lăsând un sfert, când cea mai mare parte a țesuturilor s-a lichefiat.

 

În cazul fierberii, la craniile mai grase (ex. porc, urs, cal, vită) merită schimbată apa chiar și de mai multe ori, astfel agenții de degresare acționează mai eficient, deoarece apa nu se saturează complet.

Dacă un craniu conține prea multe grosime, se pot combina chiar și cele două metode. Un bun prieten de-al meu mi-a trimis o fotografie cu un craniu de leu care fusese fiert și apoi albit, însă rezultatul nu a fost cel dorit. Prin urmare, l-a supus unei macerări în apă caldă timp de câteva săptămâni, după care craniul a fost scufundat timp de 6 săptămâni într-o baie cu acetonă, iar la final a primit o ultimă albire. Rezultatul a vorbit de la sine.

 

 Inainte                                                       Dupa

Lucrarea preparatorului de oase, campion european, Albert Krisztián.

De aceea, dacă în anumite cazuri nu reușim să obținem rezultatul dorit prin fierbere, este indicat să folosim metoda menționată anterior. Nu merită să fierbem excesiv, deoarece, după un timp, apare riscul unor deteriorări structurale importante: suturile se desfac, iar suprafața osului devine poroasă și mai aspră.

Este important de menționat, odată ce vorbim despre fierbere, că osul trebuie acoperit în întregime de apă – dacă unele părți rămân afară, efectul căldurii și al apei va fi inegal, iar diferențele de pe suprafață vor fi vizibile cu ochiul liber. Acest aspect este deosebit de important la craniile mari, unde cornul, coarnele sau țepile nu trebuie introduse în apă, dar trebuie totuși protejate: înfășurați-le în folie de aluminiu pentru a evita depunerea vaporilor de grăsime sau a funinginii, precum și pentru a le proteja de căldura directă care le-ar putea pârli sau înnegri. Dimensiunea vasului trebuie să fie suficientă pentru ca craniul să încapă lejer, fără a fi nevoie să fie rotit.

 

Sfat: Baza coarnelor (rozeta) trebuie curățată neapărat, deoarece, de-a lungul vieții animalului, se adună acolo destul de mult păr, seu și murdărie. Deși nu intră în contact direct cu apa fierbinte, aburul fierbinte le înmoaie suficient pentru a putea fi îndepărtate frumos cu o periuță mică.

 

În cele din urmă, dar nu în ultimul rând: părțile ascuțite, cu așchii, ale oaselor – în special în etapa de curățare degresantă sau în cazul craniilor proaspete – pot provoca ușor răni: înțepături, zgârieturi sau tăieturi. Aceste leziuni se pot infecta cu ușurință din cauza țesuturilor în descompunere și se vindecă lent, de aceea este recomandat să purtați mănuși și să asigurați întotdeauna condiții igienice corespunzătoare. Acest lucru este important indiferent de metoda folosită!

 

Albirea – cu măsură și răbdare

După ce osul a fost scos din apa de fierbere, trebuie clătit bine cu apă rece sau călduță de la robinet, pentru a îndepărta toate grăsimile, resturile de țesut și substanțele dizolvate de pe suprafață. Abia apoi poate începe procesul de albire – dar numai dacă suntem siguri că degresarea a fost efectuată și nu există urme de grăsime care ar putea colora ulterior osul.

Atât în oasele fierte, cât și în cele curățate prin macerare, în măduva osoasă se află țesut adipos care poate da o nuanță galben-ungere osului, uneori chiar imediat după curățare. În anumite cazuri, îngălbenirea apare doar după câteva luni; după ani, grăsimea râncezește, formând acizi grași, iar galbenul se transformă în pete maro. După decenii, petele grase atrag și fixează praful, iar combinația dintre cele două conferă osului o culoare închisă, aproape carbonizată. Pe lângă faptul că aceasta reprezintă o problemă estetică, acizii grași deteriorează structura osului.

 

petele grase atrag și fixează praful

 

 

De aceea, degresarea corespunzătoare a craniilor este foarte importantă și se realizează cel mai eficient cu solvenți precum acetone sau alcool concentrate (alcool Izopropilic!). După uscarea completă, craniul trebuie imersat într-o cantitate de lichid suficientă pentru a-l acoperi în întregime, iar în funcție de gradul de îngrășare, perioada de degresare durează de obicei între 3 și 8 săptămâni.

Pe parcurs, îngălbenirea lichidului indică prezența grăsimii dizolvate; când lichidul se îngălbenește puternic, acesta trebuie înlocuit cu unul curat. După degresare, este necesară o uscare în spațiu aerisit timp de 1–2 zile, iar pe craniul uscat se poate observa clar dacă grăsimea a fost îndepărtată chimic. Dacă este nevoie, imersarea poate fi continuată.

 

După degresare, este importantă evaporarea completă a solventului prin uscarea craniului, deoarece anumite solvenți pot reacționa cu alți agenți chimici, de exemplu cu peroxidul de hidrogen folosit la albire! Degresarea este recomandată cât mai devreme, pe un craniu proaspăt, însă uneori funcționează eficient și la trofee vechi de câțiva ani. Culoarea coarnelor nu este afectată de solvent, dar este bine să fie verificată periodic.

Foarte important! Degresarea în acetonă sau chiar în benzină pură trebuie făcută întotdeauna într-un recipient complet închis ermetic, iar atenția privind pericolul de incendiu trebuie să fie maximă, deoarece majoritatea solvenților sunt extrem de inflamabili! Este ideal să se lucreze într-un spațiu bine ventilat, iar utilizarea focului deschis trebuie absolut evitată. Degresarea durează mai mult pe timp rece, fiind cea mai eficientă la temperaturi între 30–40 °C.

Dacă am realizat corect degresarea, albirea nu va necesita mult efort, fie că este vorba despre metoda cu lichid, fie despre metoda cu pastă. Este obligatoriu să se folosească un vas rezistent la acizi, dar, dacă se poate, din plastic.

 

La albirea în lichid, vasul nu trebuie în niciun caz să fie închis ermetic. 

Așadar, dacă am terminat degresarea, se poate trece la albire — fie prin peroxid de hidrogen 5–6% (perhidrol), o metodă foarte simplă pentru craniile mici și medii, unde osul este complet scufundat în soluție (eventual diluată cu apă pentru ajustarea concentrației), fie prin folosirea pastei de albire, recomandată mai ales pentru craniile mari, în special atunci când acestea nu pot fi complet scufundate (ex. cerb, bivol etc.). Este indicat să se folosească un vas acoperit (dar nu închis!) și protejat de lumină, pentru o imersare de una-două zile, urmată de clătirea abundentă cu apă. Sublinierea folosirii vaselor neînchise ermetic este importantă, deoarece procesele cu degajare intensă de gaze pot crea suprapresiune, ceea ce reprezintă un risc de accident.

 

Pasta de albire este recomandată pentru craniile mari, deoarece nu este deloc simplu sau ieftin să pregătești 50–100 de litri de soluție cu perhidrol; în aceste cazuri, metoda cu pastă este mult mai eficientă. Pasta (pe bază de granule sau gel cu peroxid de hidrogen) se aplică uniform pe suprafața osului cu o pensulă. Este chiar mai bine dacă încălzim craniul înainte, introducându-l în apă caldă la 30–40 °C, apoi, după scoatere, aplicăm pasta.

Pentru a încetini uscarea pastei, eu înfășor craniul într-o folie stretch subțire  pentru paletizare, se usucă mai lent, este nevoie de mai puțin material, iar ceea ce folosim acționează mult mai eficient.

craniile mai mici le închid pur și simplu într-o pungă de plastic pentru a încetini uscarea.

Să discutăm puțin și despre macerare – cunoscută și sub denumirea de metoda prin putrezire –, o metodă care cere răbdare, dar oferă un rezultat profesionist.

Esența metodei de macerare constă în imersarea osului în apă caldă, unde bacteriile și enzimele naturale descompun țesuturile moi. Deși procesul este mai lent decât fierberea, este mult mai blând și reprezintă una dintre cele mai precise metode, mai ales atunci când nu urmărim doar un rezultat estetic, ci dorim să obținem preparate de calitate superioară pentru scopuri științifice, educaționale sau competiționale.

Procesul de macerare are loc la nivel microbiologic: țesuturile „se topesc” literalmente de pe os – chiar și din cele mai ascunse colțuri, unde nu s-ar putea ajunge cu un cuțit sau o pensetă. În același timp, plăcile osoase fine și subțiri, cum ar fi septul nazal, oscioarele urechii sau micile elemente articulare, rămân intacte. De aceea este esențială respectarea unor condiții de bază – acestea nu sunt opționale, iar neglijarea lor afectează negativ rezultatul final:

- Apă caldă, stătută – ideală este apa de fântână, apa de ploaie sau orice apă provenită dintr-o sursă naturală; apa de la robinet se folosește doar în caz de urgență, deoarece clorul încetinește sau chiar oprește dezvoltarea florei bacteriene.

- Loc umbrit și cald (25–35 °C), ferit de lumina directă a soarelui, altfel se dezvoltă algele, care provoacă o colorare verzuie a osului.

- Procesul este mai îndelungat decât fierberea – poate dura săptămâni sau chiar luni, în funcție de mărimea animalului, temperatură și cantitatea de țesut.

- După 2–3 săptămâni, când țesuturile încep să se înmoaie, putem ajuta cu o curățare mecanică ușoară: cu penseta sau o periuță moale putem îndepărta părțile care se desprind, având însă grijă să nu deteriorăm osul.

după doar 17 zile, în căldura verii, țesuturile

încep să dispară în acest fel, lichefiindu-se.

 

Dacă apa se îngroașă, capătă miros urât sau face spumă, trebuie schimbată!
Adăugarea de enzime naturale de descompunere (de ex. câteva picături de zeamă din organe, suc de ficat crud sau o cantitate mică de iaurt simplu) poate accelera pornirea activității microbiene.

Ce trebuie evitat:

Nu folosiți substanțe dezinfectante, clorurate, acide sau alcaline – acestea omoară bacteriile, opresc procesul și pot deteriora suprafața osului.

Nu închideți complet recipientul – gazele trebuie să poată ieși.

Există câteva întrebări la care merită răspuns, deoarece oricine lucrează cu această metodă inevitabil se va confrunta cu ele.

Ce este decolorarea neagră, maroniu închis?

În timpul descompunerii anaerobe, anumite bacterii produc compuși cu sulf (de ex. hidrogen sulfurat) care pot reacționa cu ionii metalici din os (cum ar fi fierul sau calciul), provocând astfel o colorație neagră sau cenușie.
Acest strat nu pătrunde adânc în os, ci acoperă mai ales suprafața – de multe ori este lucios, uleios sau lipicios la atingere.

 

Cum se tratează?

Dacă, după uscare, decolorarea neagră este expusă la soare, deseori se estompează, se oxidează sau chiar dispare complet.

După uscare, se poate curăța cu o periuță moale, o periuță de dinți sau un burete fin, clătind în același timp cu apă călduță.

În cazuri mai persistente, o imersie ușoară într-o soluție de bicarbonat de sodiu (1–2 lingurițe/litru, timp de câteva ore) poate ajuta la desprinderea depunerii – dar această procedură este recomandată doar după degresare.

Stratul negru, în cele mai multe cazuri, nu indică deteriorarea osului – dacă osul nu s-a înmuiat, nu mai miroase și nu este lipicios, atunci problema este strict estetică.

Ce este ceara cadaverică (adipocere)?

Ceara cadaverică este o substanță cerată, asemănătoare săpunului, de culoare alb-gri, care apare atunci când descompunerea țesutului adipos este blocată sau incompletă, iar grăsimea se transformă, sub acțiunea apei și bacteriilor, într-o formă stabilă, ceroasă.

Aceasta împiedică descompunerea ulterioară și, într-o anumită măsură, conservă țesuturile – din acest motiv poate persista zeci de ani în medii umede.

a fost pus în apă devreme, încă de la începutul primăverii,

motiv pentru care o parte din țesuturi s-au transformat în ceară cadaverică

 

Formarea cerii cadaverice apare, de obicei, în următoarele condiții:
Cadavrul sau părți ale corpului mai grasă (ex. craniu de porc, carcase cu mult seu, mamifere mari)

Mediu de descompunere anaerob, lent – mai ales dacă apa este rece sau răcoroasă, iar activitatea bacteriană nu este suficient de intensă
Recipiente pentru macerare lăsate prea mult timp fără a fi deranjate
Bucăți mari de carne și grăsime care nu au fost îndepărtate la început

Ceara cadaverică se desprinde greu mecanic, fiind grasă și lipicioasă. Încercarea de a o răzui doar manual poate deveni un proces nesfârșit și frustrant, motiv pentru care este recomandată o metodă combinată:

- Îndepărtare mecanică (dacă este deja mai solidă)

Periuță moale, băț de lemn, răzuitor bont – cu grijă pentru a nu zgâria osul
Imersați în apă caldă câteva ore înainte

- Soluții degresante

Baie caldă cu bicarbonat de sodiu sau cu puțin detergent lichid de vase (aprox. 40–50 °C), timp de câteva ore sau chiar 1–2 zile

- Metodă mai puternică (doar dacă este absolut necesar)
Imersare în amoniac casnic 10% diluat cu apă în proporție de 1:3, timp de 1–2 zile – doar în spații bine aerisite, cu mănuși
Degresanți comerciali (ex. trisodiu fosfat) în concentrații mici, dar fără bază clorurată, pentru a nu deteriora osul

Cel mai sigur este să încercăm să prevenim formarea acesteia.
Îndepărtarea țesuturilor grase încă de la începutul preparării (ex. limba, grăsimea din spatele orbitei, țesuturile din zona gâtului)

Primul și cel mai important pas este adăugarea de sare în apa de macerare. 10–30 g/l – nu oprește activitatea bacteriană, dar ajută la reducerea formării cerii cadaverice, iar dacă totuși apare, se îndepărtează mult mai ușor cu o periuță.
Schimbarea regulată a apei (sau scurgerea parțială) la fiecare 1–2 săptămâni
Menținerea macerării la cald (25–35 °C): în apă rece formarea cerii este mai frecventă

Monitorizarea constantă și o ușoară agitare ajută la oxigenare și împiedică formarea cerii

Formarea cerii cadaverice este enervantă, dar nu este o problemă ireversibilă și se poate gestiona destul de bine dacă este observată la timp. Prevenția este întotdeauna mai ușoară decât îndepărtarea – mai ales la animalele mai grase.

Degresarea după macerare – la fel ca în cazul fierberii

după câteva zile grăsimea precipitată începe să devină tot mai vizibilă

După finalizarea macerării, oasele trebuie clătite bine cu apă curată pentru a îndepărta bacteriile, mucusul, resturile de descompunere și eventualele decolorări negre. Se lasă la uscat câteva ore sau chiar o zi, pentru a permite porilor să se aerisească – acest lucru face ca albirea să fie mai uniformă.

Putem chiar compara cele două metode, dar doar ca interes, nu pentru a sugera că una este mai bună sau mai sigură decât cealaltă, mai ales că, așa cum am menționat deja, de multe ori acestea se combină.

Fierbere – avantaje și dezavantaje

+  metoda cea mai rapidă, mai puțin mirositoare, oferă rezultate vizibile într-un timp foarte scurt.

–  părțile fine se pot deteriora, degresarea este puțin mai dificilă, câteodata există un risc de afectare structurală la anumite lucrări; nu este potrivită în toate cazurile, de ex. la realizarea unui schelet complet, piese mai mici; experiența arată că pe termen lung, aceste preparate au nevoie de recondiționare mai devreme.
Fierberea, comparativ cu macerarea, este mai puțin mirositoare, dar nu este lipsită de miros: aburii grași și mirosul de carne fiartă, mai ales la un cadavru vechi de câteva zile, pot fi neplăcute. Mirosul, grăsimea spumoasă și etapele ulterioare (răzuire, curățare) murdăresc și pătează, motiv pentru care nu este indicat să se facă în bucătărie. Este recomandat să se lucreze într-un spațiu separat – atelier, garaj sau curte – pentru a menține pacea în familie.

Macerare – avantaje și dezavantaje

craniu după macerare dar înainte de degresare

se vede clar că nu mai există nicăieri resturi de țesut, iar craniul nu prea necesită un proces de degresare deosebit de intens

+    metoda blândă, păstrează detaliile, ideală pentru lucrări cu mare precizie, științifice și estetice
–     lentă, mirositoare, necesită mai multă supraveghere, atenție, timp 

 

Ambele metode merită învățate și aplicate, fie separat, fie combinate, în funcție de scop și de condiții. Și cel mai important: un preparat reușit păstrează întotdeauna ceva din animalul din care provine – merită deci să lucrăm cu respect și atitudine corespunzătoare.

Acordați aceeași atenție detaliilor fine și nu uitați că există mereu posibilitatea de a experimenta sau testa lucruri noi – însă, pe cât posibil, nu începeți aceste teste pe un trofeu nou, valoros sau rar.